http://www.bestride.ro http://www.inmatriculat.ro http://no2studio.ro http://simag.ro
POVESTE de CRĂCIUN

POVESTE de CRĂCIUN

În Centrul de Îngrijire și Găzduire „Neghiniță” din București, spiritul sărbătorilor albe a învăluit chipurile delicate a 39 de copii nevăzători sau cu grave probleme de vedere. Privind în ochii lor larg deschiși, am trăit, preț de câteva ore, seara unui decembrie emoționant până la lacrimi

Vine un moment, pentru fiecare dintre noi, când se trezește, gol de orice iluzie, față-n față cu o părticică din realitatea vieții. Ce poate fi, până la urmă, și realitatea aceasta? Un substantiv tocit până la os, ciobit de sensuri, văduvit de adjective potrivite, molfăit cu patos la TV și scuipat în batjocură către ceilalți, mai exact către nimeni… Mă rog, realitatea – din vârf și până la rădăcinile ei – poate pulsa într-o fetiță genială, într-un băiețel-pictor talentat, într-un tânăr pianist sau într-o băbuță jefuită în miezul iernii sau, poate, într- un moșuleț cu muci la nas care vinde șosete de lână întrun fund de piață mizeră sau într-o mamă care-și bocește odorul pierdut în vreun incendiu absurd… Cui îi pasă? Realitatea noastră, încropită pe fugă și niciodată luată în serios, se rostogolește însă, odată și-odată, peste noi, ne izbește în față, ne urlă în ureche, ne dezmeticește. Pentru că, altfel, am zdrobi-o mereu sub povara uitării.



Micul fotograf și prințesa rătăcită

Pentru mine, trezirea la realitate s-a consumat într-una din aceste zile adânci de decembrie, când cerul, vămuit de mistere, se prăbușea peste oraș în fulgi licoroși, furați din ființa lor de palma noastră fierbinte. Am privit în sus, printre ziduri de blocuri, am tras în piept aerul rece și am pășit pragul Casei Neghiniță, unde, de patru ani, „Evenimentul Zilei” și Asociația Jurnaliștilor Civici aduc daruri unor copii amărâți. Ce fel de daruri? O mângâiere, un zâmbet, o îmbrățișare, un mic snop de speranțe. Dar să vă povestesc, mai bine, despre îngerii-copii de la „Neghiniță”.

Mă găsesc într-o cameră neîncăpătoare, plină-ochi cu fetițe și băieței care se iau în serios. Mai ales că de față sunt și adulți – adică părinți, artiști, jurnaliști… Până și Moș Crăciun se aține, abil, fără să fie văzut, pe la colțuri. Toată lumea îl simte, dar el nu se dă în vileag. Încă. În față, pe scena acestei frânturi de realitate, vreo șapte-opt îngerași trepidează, cântând, dumnezeiește, un colind. „Colo- n sus, pe-un deal frumos/ Unde-i cerul luminos,/Întrun leagăn stă culcat/Fiul Maicii înfășat/Leagăn verde legănel,/ Tot din lemn de păltinel…”. Vocile lor subțiri, care nu cunosc jumătățile de măsură, sunt atât de sincere, atât de neprihănite, încât, luat pe nepregătite, mă înfior. Privesc, stânjenit, în jur, dar ochii sunt ațintiți în față, la „premianți”. Răsuflu ușurat, încerc să mă adun, când, pe bâjbâite, pipăind aerul dinaintea lui, un năzdrăvan numai zâmbet se agață de mâna mea. „Domnu’, domnu’, vreau să fac și eu o fotografie. Vreau să ating aparatul, vă rog io frumos. Mi-l dați? Acum îl vreau!”.

Mă aplec spre el și, când mă privește, nerăbdător și curios, se uită dincolo de umărul meu. Îl mângâi pe creștet, iar el, electrizat de gest, mi se înfășoară la subraț. „Mă cheamă Mihai, am șapte ani… Îmi dați aparatul?”. În timp ce un coleg îl instruiește în arta fotografiei, nu se desprinde din brațele mele. Mă ține așa douăzeci de minute, până când o „mamă” de la Centrul de Îngrijire și Găzduire „Neghiniță” îl descolăcește de mine și-l ia sub aripa ei. Din ultimul rând, de unde cuprind cu inima toată această frumoasă vânzoleală, văd, aud, râd, mă bucur ca un copil între copii. Un ghemotoc de fată recită o poezie. O face cu atâta patos, atât de repede și de precis, încât, atunci când ultimul vers e înghițit de aplauze, mă trezesc lăcrimând. Urmează un recital la chitară, apoi un solo magistral, din nou colinde și – cireașa de pe tort – un mini-concert rock. Frenezia aceasta juvenilă este ca un tratament bun la toate, chit că acum râzi, iar peste câteva clipe te bufnește plânsul. Un puști brunețel, cu o frizură șic, se rupe în figuri de breakdance. Pe lângă el alunecă, în pași nesiguri, o mică prințesă. Rătăcită, se orientează după sunetul boxei uriașe din colț. Lumina ochilor ei negri n-o ajută și, când ghicesc această nedreptate, îmi vin în minte, de-a valma, toate prostiile pentru care- mi fac sânge rău, toate văicărelile, toată lălăiala de zi cu zi și toate inutilitățile pentru care ne cariem nervii. Această mică prințesă care bâjbâie, demn, la câțiva metri de mine este o mare lecție de viață, pe care încerc s-o învăț pe de rost.

Privesc în jur mai atent, scuturându-mă de beatitudinea inițială, și număr atât de mulți îngerași cu ochelari groși, încât ratez intrarea lui Moș Crăciun. Asaltat de copii, Moșul descarcă deja mașinuțe, trenulețe, păpuși, tablete speciale, bombonele… Mânuțele lor iuți apucă darurile, le pipăie, le sărută… Alții se strâmbă – nemulțumiți – , fac schimb de jucării, de impresii, de iluzii… Clinchetul râsului lor se amestecă, indisolubil, cu viața mea șimi sună în cap minute bune după ce l-am lăsat în urmă pe Neghiniță.

Povestea lor de Crăciun, a acestor îngeri-copii, o poți scrie și tu. Dacă nu vrei, măcar ascult-o și dă-i leapșa mai departe. Ea ne învață să fim mai corecți, mai generoși, mai responsabili.

Mulțumiri și un strigăt de ajutor

Silviu Ionescu, reprezentant al Asociației Jurnaliștilor Civici (AJC) și omul care este ca un părinte pentru copiii nevăzători de la Centrul „Neghiniță”, ne-a declarat: „Am primit din partea Asociației Campionii Inimii, prin domnul avocat Cristian Durgheu, 19 tablete performante E-Boda, adaptabile pentru nevăzători, care au fost dăruite copilașilor. Îi mulțumesc pe această cale domniei sale, dar și celor 4-5 donatori apăruți chiar în seara serbării. De asemenea, le mulțumesc voluntarilor AJC de la Liceul Ion Neculce, au fost minunați. Îndrăznesc să sper că vom primi ajutor și pentru repararea băii de la «Centrul Neghiniță»”.

Andrada și Denisa, ce duet!

Cel mai fierbinte moment al serii s-a consumat odată cu intrarea în scenă a duetului Andrada-Denisa. Andrada, fetița cu voce de aur de la „Neghiniță”, nu s-a lăsat copleșită de frumoasa Denisa Trofin, cunoscută în showbiz pentru piesele „Ultimul sărut” sau „Orice ar fi”, ci a cântat, braț la braț cu artista de 17 ani, o piesă extrem de grea, în limba franceză – „Je t’aime” – a Larei Fabian.



Cum puteți ajuta

  • Contactați echipa „O șansă copiilor ” la adresa de email contact@ziaruldelatara.ro sau la numărul de telefon 0730.660.424.
  • Depuneri în contul RO 89BRDE 445 SV 83 64 147 4450, deschis la BRD, filiala Banu Manta, pe numele Asociația Jurnaliștilor Civici, cod SWIFT BRDROBU. CIF 32814287

Donațiile prin Paypal se fac pe adresa donatii@ziaruldelatara.ro