http://www.bestride.ro http://www.inmatriculat.ro http://no2studio.ro http://simag.ro
Marile visuri nu pot fi frânte de un picior scurt

Marile visuri nu pot fi frânte de un picior scurt

Duminică. Pe vremea când lumea era în biserici, am pornit spre Poiana și Brezoaele, județul Dâmbovița. Cu Silviu, președintele Asociației Jurnaliștilor Civici, care, de câțiva ani are grijă de copii aflați în dificultate

Cum eram pentru prima dată în zonă, am studiat cu interes casele. După aspectul casei și al curții, îți poți forma o părere despre destoinicia locuitorilor. Și despre bunăstarea lor. Despre ce au în suflet, nu. Se spune că toată lumea are o cruce, dar nu toată lumea și-o pune la poartă. Aveam să aflu două povești despre oameni care nu aveau nicio cruce la poartă, despre o familie în care părinții își duc crucea, grea, pe umeri și despre o tânără care, deși nevăzătoare, s-a încumetat să-și poarte singură crucea, după ce părinții i-au mai pus-o și pe a lor în spate.

Destine! Destine din care scoatem povești cu care sperăm să influențăm divinitatea. L-am întrebat pe Silviu de ce face asta. „Păi, de ce? Nu știu. Dar dacă, de când erau fetele noastre mici adunam copiii de pe stradă, îi spălam și îi hrăneam…Cred că deasta”, mi-a spus el.

„Așa schioapă cum sunt, voi ajunge departe”

Ajungem în Poiana. Aproape tot satul era la o înmormântare. Murise un dascăl, unul prin mâna căruia trecuseră câteva generații. Mare lucru ca oamenii aceștia să simtă nevoia să-l conducă pe drumul fără întoarcere, într- un număr atât de mare, pe cel care le-a pus condeiul în mână. La unii cu folos, la alții, nu, dar aproape toți erau acolo. Am oprit mașina în centrul comunei. Am văzut- o de departe. Venea șontâc-șontâc, sprijinindu-se într-o cârjă. Dar venea repede. Și era bucuroasă. L-a luat pe Silviu în brațe. Ea este Roxana, are 14 ani și este infirmă. Are un picior mai scurt. Ne-am dus acasă la ea. A fost toată un freamăt în mașină, a râs, a povestit, a răspuns. Acasă, ne-a condus în camera ei.

A venit și Alina, mama. Cu Anais, fetița băiatului mai mare, pe care o crește ea după ce mama a plecat în lume. Anais are 3 ani și este și ea o poveste. O poveste frumoasă și neastâmpărată, curioasă și lipicioasă, receptivă și inteligentă. Am aflat povestea, care e mult mai dramatică decât „un picior mai scurt.” Spusă de Alina și de Roxana. Fără disperare, fără lacrimi, fără invocat vinovați, fără cereri.

Vacanțe petrecute în clinici de recuperare

După naștere, Roxana a fost diagnosticată cu displazie de femur. La 4 ani a fost operată. La grădiniță a împins- o o fetiță pe scări și starea ei s-a agravat. Au urmat ani de recuperare. Alina nu a fost niciodată în vacanță, despre mare și munte știe doar de la colegi și de pe internet. Toate vacanțele ei au însemnat clinici de recuperare. A fost o singură dată la Zoo în Băneasa. Am întrebat-o ce-și dorește. Să devină avocat și să fie sănătoasă.

„Nu știu ce copii sunt ăștia, a intervenit tatăl în discuție, niciodată nu ne-au cerut nimic.” A primit cu mare bucurie și recunoștință darurile aduse de Silviu. S-a bucurat și scotocea în rucsac de parcă cine știe ce comoară era acolo. Și nu era o bucurie de formă, că așa se cade, să te bucuri dacă primești ceva. La Roxana încântarea și mulțumirea se citeau în ochi. Roxana s-a întors. În spate, într-o parte, avea, ca o pâinică bine crescută, o cocoașă. Pentru că, între timp, diagnosticul a sunat tot mai rău: scolioză, Sindromul Mccune Albright, displazie.

Nu are voie să ridice nici măcar un pai pentru că există riscul de secțiune medulară. Mama ei o duce și o aduce de la școală. Cu toate acestea, este mereu veselă. Îi place să scrie, îi place cartea și-i place viața. Are prieteni și i-s dragi oamenii. Nu este inconștientă, crede că se va face bine.

Speranța lor: operația la o clinică din Germania

În 14 februarie, Roxana și Alina, mama ei, merg la o clinică în Germania. La un consult. Acolo vor afla dacă va fi operată și dacă există șanse. Ea nu vorbește despre această dată. Ea vorbește despre faptul că în toamnă va începe liceul la București și apoi, facultatea. Mama și tatăl ei vorbesc din priviri despre această dată. Sunt priviri îngrijorate, dar ochii le zâmbesc și-i spun Roxanei că așa este, cum zice ea, că așa trebuie să fie.

 

Alina are 8 clase. „Că apoi m-am măritat.” Când am rugat-o să-și dea consimțământul că pot scrie despre Roxana, a scos o coală și a început să scrie. Mi-am aruncat privirea și am înțepenit. O caligrafie perfectă. Am urmărit-o cum scrie ce-i spuneam eu și am văzut că pune virgulele exact unde trebuie. M-am uitat și peste ce a scris Roxana. Caligrafic, nu atât de frumos ca mama. Dar corect. Cu câteva excepții, când a pus câte un i în plus. Inițial, nu știu de ce, am crezut că trăiesc din indemnizația de însoțitor și ajutoare sociale. Și-mi era ciudă pe ei, mai ales pe tată, că sunt oameni în putere. Am aflat de la un profesor că nu-i deloc așa.

 

Că tatăl este unul dintre cei mai pricepuți și harnici oameni. Că Alina este prima dintre mame care sare atunci când este ceva de făcut la școală. Și despre Roxana am aflat. Că învață bine și că își respectă și prețuiește și dascălii și colegii, că așa neputincioasă cum este, nu se dă în lături, nu se folosește de boală pentru a se eschiva. În gând, la plecarea din comună, am revăzut poarta lor.

În care stăteau doi oameni, mamă și tată, care ne făceau cu mâna. Nu era nicio cruce acolo. Era îngrijorare firească și speranță.

 

Cum puteți ajuta 

Acțiunile Asociației Jurnaliștilor Civici continuă și orice ajutor financiar poate fi donat în conturile RO 89BRDE 445 SV 83 64 147 4450, CIF 32814287, Swift BRDE ROBU, deschis la BRD filiala Banu Manta, pe numele Asociația Jurnaliștilor Civici. De asemenea, liceenii și studenții care vor să paticipe la proiectele de voluntariat ale AJC pot suna la numărul 0730 660 424, Silviu Ionescu